În sinul venelor pamîntului,
Cad în hăul de sub care,
Foc ascuns sub încuietoare;
Focul viu, mereu nestins,
Străpunge trupul chinului
Arzînd Gemma tăinuită
Ţintuind în vîrf de spadă
Să despartă despărţitul,
Să înnoade înnăditul.

În ochi de ape subterane
Picurînd sclipirea,
Rostogolesc cristale
Din roua lacrimilor ascunse.

Cap, vas cu gînduri neînsemnate,
În clocot prinde să se spargă
Şi împrăştie înflăcărate
Scîntei de-nsufleţire amară.
Din sudoarea frunţii lor
Întru schimbare să se ivească
Strop de apa cristalină...
Să-ntoarcă măiestritul, cristal din apă
De făptură pămîntească.

Deasupra adîncului în nechemare,
Duh purtat peste înflăcărate
Ape întunecate,
Să se coboare şi să-nconjoare
În chip neobişnuit pe om,
Cît mai adînc crestînd
Pînă-n lipsa de înfăţişare.